Magic dance banner
Magic Dance Club - pagina de start (home) Despre echipa Magic Dance Club Despre dansuri - dansuri standard - dansuri latino Inscriri la cursurile de dans Magic Dance Club Cursuri online oferite de Magic Dance Club Date de contact Magic Dance Club
Programul cursurilor de dans - sala dans Magic Dance Club Clipuri video din lumea dansului Galeria de imagini a scolii de dans Magic Dance Club Tarife cursuri dans Magic Dance Club Forumul Magic Dance Club - discutii cursuri de dans Regulament de participare la cursurile de dans ale Magic Dance Club Ajutor

 
Oferte
Speciale
 
 
Harta Locatie Magic Dance Club
 
 
 
Get Flash Player

Dansuri STANDARD

dansuri standard

Vals lent (Englezesc)


Valsul a fost introdus în Statele Unite în prima jumătate a secolului al XIX-lea şi, împreună cu Mazurka, Varşoviana şi Polka, a devenit cunoscut ca "round dance". Prima atestare documentară provine din Massachusetts-ul anului 1834 şi îl are ca protagonist pe Lorenzo Papanti, un profesor de dans din protipendada Bostonului acelei epoci. Acesta a fost invitat la o petrecere mondenă organizată la reşedinţa doamnei Otis Beacon Hill, ocazie cu care a făcut o demonstraţie de Vals Vienez.
            Din cauza ritmului alert al Valsului Vienez, destul de pretenţios şi greu de urmărit de către dansatorii obişnuiţi, a devenit imperios necesară lentificarea sa, compozitorii începând să scrie muzica de Vals într-un ritm mai accesibil. Astfel, în anul 1870, în Statele Unite a apărut o formă mai lentă a rapidului "Vals Vienez", dansată pe un tempo de 90 batăi pe minut.
            Cunoscut iniţial sub numele de "Boston", acest dans era caracterizat, printre altele, de întoarceri lente cu mişcări lungi şi alunecate, partenerii ţinându-şi mâinile unul pe şoldurile celuilalt. O altă schimbare importantă care a avut o influenţă foarte mare în dezvoltarea ulterioară a dansului sportiv, a fost cea legată de poziţia labelor picioarelor. Inişial acestea erau ţinute întoarse în afară, ca în balet, Boston-ul fiind primul dans de salon în care labele picioarelor se mişcau pastrând un paralelism reciproc. Această evoluţie a fost determinată de introducerea paşilor în faţă şi în spate în figurile de dans.
            Pentru a putea contura o idee în legătură cu impactul social pe care l-a avut acest dans la începutul secolului al XX-lea, trebuie să menţionăm că, în general, programul unui bal din acea perioadă cuprindea în proporţie de aproximativ 75% Valsuri, 25% reprezentând alte dansuri. Boston-ul a fost la originea Valsului Englez, cunoscut în zilele noastre sub numele de Vals Lent. Varianta modernă a acestui dans a apărut în jurul anului 1910, fiind elaborată de către profesorii de dans din Anglia. Forma actuală a dansului a fost descrisă ca derivând atât din Landler cât şi din Boston, împrumutând elemente din amândouă. O altă modificare a reprezentat-o apariţia "ezitării" (hesitation), care presupunea ca dansatorii să facă un pas căruia să i se aloce doi sau mai mulţi timpi muzicali. Deşi Boston-ul a dispărut odată cu sfârşitul primului război mondial, el este unanim considerat precursorul Valsului de stil internaţional pe care îl cunoaştem astăzi sub numele de Vals Lent.
                 Un rol foarte important în dezvoltarea Valsului Lent l-au avut doamna Josephine Bradly şi domnul Victor Silvester, precum şi perechea de dansatori formată din Maxwell Steward şi Pat Sykes (campioni ai Angliei). De asemenea, o contribuţie importantă la standardizarea figurilor acestui dans a avut-o Societatea Imperială a Profesorilor de Dans (I.S.T.D) şi în special Alex Moore.
                  Dansatorii au început astfel să folosească avantajele generate de tempoul mai lent pentru a adăuga figuri noi, unele folosind ritmuri sincopate, altele având la bază "ezitările". Acestea confereau dansului un farmec deosebit, făcându-l mai interesant de executat şi de privit.
                  Valsul american de astăzi seamănă cu stilul internaţional, cu diferenţa că se permite o varietate mai mare de poziţii de dans, închise şi deschise, abordare similară celei folosite în dansurile latino-americane. Permiterea despărţirii dansatorilor din poziţia tradiţională, închisă de dans dă stilului american o libertate de exprimare unică, incluzând genurile dramatic şi show. Cu toate acestea, cel puţin deocamdată, în competiţiile de dans sportiv desfăşurate sub egida I.D.S.F. şi B.D.F., această abordare este interzisă.
                   După o evoluţie de aproape un secol, Valsul Lent este astăzi un dans lin (smooth), caracterizat de acţiunea de "swing" (consecinţă a combinării deplasărilor pe orizontală cu variaţii pe verticală a centrului de greutate al perechilor).
                  Acţiunea carcteristică de înălţare şi de coborâre a Valsului se repetă ciclic la fiecare măsură după cum urmează:
      1. înălţarea începe pe pasul 1,
      2. înălţarea continuă pe timpul paşilor 2 şi 3
      3. se coboară la sfârşitul pasului 3
                   Întoarcerile în ambele direcţii (orar şi antiorar) predomină în structurile coregrafice caracteristice acestui dans. Mişcările de bază la nivelul de început includ o succesiune de paşi numită "Chasse turn", picioarele apropiindu-se pe al treilea pas. Excepţia o reprezintă, cum aminteam mai sus, acţiunea de ezitare (hesitation), în care nu este făcut decât un pas pe prima bătaie a măsurii, poziţia păstrându-se pe celelalte două



dansuri standardTango

În contrast cu viziunea actuală pe care o avem despre Tangoul dansat la serate strălucitoare, în care doamne în rochii superbe dansează cu barbaţi în smokinguri şi fracuri elegante, într-o ambianţă luxoasă, Tangoul s-a născut, de fapt, în zona sordidă si pauperă a societăţii, mai precis în bordelurile frecventate de clasa de jos, din suburbiile rău famate din Buenos Aires.       
Iniţial, Tangoul a fost un dans exclusiv al barbaţilor.
În secolul al XIX-lea, capitala argentiniană a fost invadată de bărbaţi din Europa, care, în căutarea unei vieţi mai bune, şi-au părăsit familiile, casele şi ţările de origine, trezindu-se dezrădăcinaţi şi singuri în noul lor habitat. Acest val de emigranţi a făcut ca populaţia din Buenos Aires să crească de la câteva sute de mii de locuitori la peste 8 milioane în 1913. Determinant pentru geneza Tangoului a fost faptul că numai 1 din 10 locuitori erau persoane de gen feminin. Acest dezechilibru social a făcut ca Tangoul să fie un dans exclusiv al bărbaţilor care, în lipsa femeilor, se reorientau către parteneri de dans de acelaşi sex.
 Varietatea culturilor reprezentate de aceşti emigranţi avea să aducă un nou gen de muzică ce contopea ritmurile europene cu cele africane şi cu muzica indigenă a amerindienilor rezidenţi în pampasurile argentiniene. După cum probabil aţi ghicit, noua muzică a fost botezată "Tango".
          Etimologia acestui cuvânt este destul de controversată, istoricii susţinând ca numele provine fie de la tobele africane (tan-go), fie din latinescul "tangere" (a atinge), fie ar avea legatură cu existenţa în Angola şi Mali a două oraşe care poartă numele de Tango. Etimologia cuvântului nu are însă prea multă importanţă; ceea ce este important e că "Tangoul", ca gen muzical, a dat rapid naştere dansului "Tango".
           Creuzetul care a întrunit premisele favorabile apariţiei Tangoului au fost, deci, bordelurile din zona portuară a Buenos Aires-ului. Aceste stabilimente erau frecventate de emigranţi în căutare de oportunităţi de socializare sau pentru relaţii cu persoane de sex opus. În aceste locuri ei găseau băutura în care să-şi înece tristeţea şi prietenii temporare, menite să le distragă atenţia de la solitudinea şi angoasele vieţilor lor.
              Tango - muzica unui trio de instrumente format dintr-un bandoneon, un pian şi o chitară.
            Dar chiar şi aici se loveau de bariere lingvistice în încercarea de a comunica cu prostituatele care, la rândul lor, aveau origini foarte diverse. În aceste condiţii, Tango-ul, ca dans, a evoluat ca un mod de comunicare non-verbală (gen pantomimă) cu conotaţii sexuale, între prostituate şi clienţi.
              Improvizaţia coregrafică era plină de efluvii emoţionale, temperament şi gesturi lascive, fiind acompaniată de muzica unui trio de instrumente care, în general, era format dintr-un pian, o chitară şi un bandoneon.
             Acest din urmă instrument face parte din rândul koncertinelor (ca şi acordeonul), care au apărut în jurul anului 1845. Primul bandoneon a fost fabricat în anul 1856 şi a fost, de fapt, o koncertină care a primit acest numele în memoria lui Einrich Band - deţinătorul unui magazin de instrumente muzicale în burgul Krefeld din nordul Germaniei. De-a lungul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, bandoneonul a evoluat sub diverse forme, sisteme sau mărimi. Unul dintre aceste modele, numit Reinlander (din districtul Rin) a fost exportat în Argentina de către emigranţii germani. Acolo el a cunoscut consacrarea sub numele de bandoneon şi este de atunci încoace indisolubil legat de Tango.
 
              "Tango Habanera" - varianta incipientă a Tangoului
               Istoricii consideră, în general, că varianta iniţială a Tango-ului a fost o combinaţie de mai multe genuri muzicale, cu elemente coregrafice din Milonga argentiniană, cu ritmul Kandombei africane (din care Tangoul a împrumutat şi caracteristica flexiei genunchilor) şi cu linia melodică sentimental-emoţională a Habanerei andaluze. Această variantă a purtat numele de "Tango Habanera" şi a fost atestată documentar în jurul anului 1883. A avut însă o existenţă efemeră, dispărând până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi făcând astfel loc Tangoului Argentinian.
                Acesta simboliza şi exprima tot ce era important în viaţa oamenilor simpli din Argentina acelei perioade, sentimente ca: fericirea şi durerea generate de dragoste, lupta cu vicisitudinile vieţii pentru a putea supravieţui într-un ambient străin şi nemilos.
              Primul Tango a fost atestat ca atare în 1857 şi s-a numit "Toma mate, che" . Alte Tangouri de referinţă din această perioadă au fost "El Entrerriano", compus de Rosendo Mendizabal în 1897 şi "Tango Don Juan", scris de Ernestio Poncio în 1898.
              Tango-ul de salon modern
              La începutul secolului al XX-lea, Tangoul a fost exportat în Europa, mai precis în Franţa.  Aici a fost introdus în clasele înalte ale societăţii pariziene de către cel mai mare cântăreţ francez de music-hall, Mistinquete.
              Interesul pentru acest dans a explodat rapid, ca o veritabilă "tangomanie", mai întâi la Paris, apoi la Londra şi New York. Adăugând haine luxoase, săli de bal, versuri şi orchestre specializate în acest gen de muzică, Tangoul a suferit o transformare care l-a facut să fie foarte popular în rândurile societăţii înalte din Europa şi Statele Unite, şi a fost adoptat chiar şi de protipendada argentiniană - aceeaşi care la începuturile lui îl considera vulgar, lipsit de gust şi indecent. Primul război mondial nu a potolit deloc interesul publicului pentru acest dans, Rudolph Valentino contribuind şi el la aceasta cu filmul său "Cei patru călăreţi ai apocalipsei" (1921).
                Astfel, în timpul primelor două decade ale secolului al XX-lea, Tangoul a dominat cabaretele şi teatrele pariziene frecventate de înalta societate.
                Un recunoscut promotor al Tangoului a fost muzicianul Roberto Firpo care a creat orchestra tipică de Tango, formată dintr-un pian, un bas, un bandoneon şi o vioară.
                O altă stea a începutului de secol 20 a fost cântăreţul şi compozitorul de Tango Carlos Gardel (1890-1935), a cărui celebritate în Argentina este comparabilă cu cea a lui Elvis Presley în SUA.
               Vârsta de aur a Tangoului a durat până prin anii '40 când acest fenomen a cucerit întreaga lume. A urmat o perioadă de recesiune datorată accederii la putere în Argentina a unei "junte militare" care a restrâns libertatea de exprimare a cetăţenilor şi, implicit, popularitatea Tangoului.
                În 1946, când Juan Peron împreună cu soţia sa Evita au venit la putere, liberalizarea vieţii sociale în Argentina a adus cu ea şi revigorarea Tangoului, acesta cunoscând o a doua consacrare.
                În această perioadă a trăit un mare dansator, Carlos Estevez, poreclit "Petroleo" (de la petrol) adică 'alunecos', 'şiret', 'rapid' etc.
                La început ideile sale au fost privite ca bizare de către dansatorii de tango din epoca anterioară, caracteristică Tangoului "Canyengue". Acesta se caracteriza printr-o atitudine de "macho" a partenerului şi se dansa cu genunchii mai flexaţi, cu privirea în jos şi cu poziţia mâinilor mai compactă. Dansul avea drept caracteristică maniera de lucru a picioarelor, care includea multe încrucişări şi sincopări complexe. Ideile lui Petroleo au avut rolul de a inova Tangoul în sensul modernizării şi stilizării lui. Acestea au adus schimbări în ceea ce priveşte poziţia corpurilor, care capătă un volum mai mare atât pe verticală cât şi pe orizontală, devenind astfel mai elegantă. Tot el a înlocuit priza compactă şi puternică a stilului Canyengue cu un stil de conducere mai aerat (uşor), caracteristic dansului modern de salon, iar pasul lin (uşor) a devenit marca dansului de calitate.
Stilul său de dans a fost influenţat de muzica orchestrelor lui Carlos Di Sarli şi Osvaldo Pugliese.
                Varianta internaţională a Tangoului, cunoscută din competiţiile de dans sportiv, reprezintă un hibrid generat de către profesorii de dans din Marea Britanie. Aceştia au adaptat Tangoul Argentinian care, prin origine şi caracter s-ar fi încadrat, mai degrabă, în categoria dansurilor latino-americane, a dansurilor "Ballroom", modificându-l în consecinţă. Astfel, priza a devenit mai largă, mişcarea perechii a căpătat o caracteristică progresivă accentuată, iar multe dintre figurile de dans au fost importate din celelalte dansuri de salon. În urma tuturor acestor schimbări a rezultat forma pe care o are astăzi Tangoul în competiţiile de dans sportiv.
                Începând însă cu 1952, anul morţii Evitei Peron, Tangoul a căzut din nou în dizgraţie şi de această dată se părea că pentru totdeauna. Din fericire nu a fost aşa, din moment ce şi astăzi Tangoul reprezintă un gen muzical foarte apreciat de către dansatori şi melomani.
               Doi dintre prozeliţii cei mai importanţi pe care i-a lasat stilul lui Petroleo au fost Antonio Todaro şi Raul Bravo, coregrafi argentinieni cu o mare influenţă asupra Tangoului modern. Todaro şi Bravo au deţinut o şcoală de Tango în Flores timp de 16 ani, în peroada anilor '60-'70. Todaro a continuat să aibă succes ca profesor al multor staruri de astăzi, printre care şi Virulazo, cel care mai târziu avea să cunoască consacrarea internaţională prin rolul său din "Tango Argentino".
               Începând din 1980 asistăm la o renaştere a Tangoului, datorată în mare măsură impactului formidabil pe care l-au avut spectacolele itinerante "Tango Argentino" sau "Tango Passion", cât şi succeselui de pe Broadway al unor filme ca "Forever Tango", "Evita", "The Tango Lesson" etc.
              O dovadă în plus că Tangoul este aici ca să dureze, o reprezintă şi "Forever Tango", un music-hall care a fost declarat cel mai longeviv spectacol de pe Broadway. Acest spectacol, produs în mai 1996 de către Luis Bravo, se joacă şi acum, având un mare succes. De atunci, mii de cluburi şi organizaţii care promovează Tangoul au luat fiinţă în oraşe din întreaga lume.
              O mult mai recentă demonstraţie filmată a fost făcută de Al Pacino şi Gabrielle Anwar în "Parfum de femeie". Toate acestea dovedesc, o dată în plus, ineluctibilitatea Tangoului din viaţa socială şi culturală a omului modern.


dansuri standard Vals Vienez

Expunerea începe cu secolul al XVI-lea, întrucât din acea perioadă datează primele atestări ale dansurilor precursoare, înrudite sau care au influenţat geneza Valsului Vienez, cel mai vechi dintre dansurile sportive.

    Originea acestui dans se pierde în negura timpului, undeva prin 1520, când a apărut, în Germania, primul strămoş al Valsului, "Dreher-ul". Austria şi Franţa nu s-au lasat nici ele mai prejos, inventând propriile forme de proto-vals, "Weller-ul", în 1580, şi respectiv "Nizzarda", în 1590.

            Prima atestare a unui dans popular purtând numele de "La Volte", interpretat pe o muzică cu ritm de 3/4, provine din 1556 şi este originar din Provence, Franţa. La rândul lor, italienii pretind că "Volta" este un dans originar din Peninsulă. Indiferent de locul de origine, acest dans face parte din genul Contredanse (Franţa) sau Contra-danza (Italia), în care dansatorii nu dansează singuri şi nici în perechi independente, ci într-o formaţie în care perechile şi dansatorii interacţioneaza între ei, materializând în timpul dansului o serie de forme geometrice cum ar fi liniile, cercurile etc.
            Păstrând proporţiile, putem spune despre Contra-dans că este precursorul dansului sportiv în formaţie din secolul al XX-lea. "La Volte" a fost introdus în programul balurilor de la Versailles de către Caterina De Medici în 1581.
             La începutul secolului al XVII-lea, în Italia şi Franţa (ţări care dictau moda în dans) existau discrepanţe majore între manierele de dans uzitate de curţile regale la baluri şi cele folosite de popor la petrecerile câmpeneşti. Cea mai importantă diferenţă era poziţia în care se dansa. La balurile nobiliare, domnul ţinea partenera în dreapta sa, deoarece, fiind dreptaci, îşi ţinea sabia în partea stângă. Mâinile, din raţiuni estetice sau de etichetă, erau poziţionate într-o manieră similară celei folosite astăzi în competiţiile de dans sportiv. De fapt, cercetătorii consideră că este primul dans care s-a dansat în poziţie închisă, element de o importanţă covârşitoare pentru devenirea ulterioară a dansului în pereche. La petrecerile populare, dansatorii adoptau un alt gen de poziţie închisă, în care barbatul ţinea fata la stânga sa, cu mâinile pe talie, iar aceasta ţinea mâna dreapta pe umărul partenerului, ridicându-şi fusta cu mâna stângă atunci când partenerul, folosindu-şi coapsa piciorului drept, o ridica în aer în timpul întoarcerii.
             În 1670 este compusă prima melodie de Vals "O du lieber Augustin", iar pe 17 noiembrie 1766, este pusă în scenă la Viena opera "Una cosa rara" pe muzică de Vals.
             Un alt dans la modă în acea perioadă a fost Mazurka, originar din Câmpia Mazoviei, de unde a migrat spre vest, fiind introdus la curtea Germaniei de către Augustus al II-lea, elector al Saxoniei şi rege al Poloniei între 1697 şi 1733. De aici a fost importat de către Franţa. Au urmat, după Mazurka, câteva forme timpurii de Vals, ale căror nume fie veneau să sublinieze mişcarea de rotaţie şi alunecare a dansatorilor, cum ar fi Spinner sau Schleifer, fie purtau numele zonei de origine, ca Steirer (Steirermark din nordul Sloveniei) sau Landler (Land ob der Enns din Austria).
              O parte dintre aceste dansuri au supravieţuit până în zilele noastre şi este în general acceptat faptul că precursoarea lor este Volta renascentistă, care le-a împrumutat caracterul rotaţional, aşa cum şi acestea au împrumutat, la rândul lor, Valsului, alunecarea specifică.
              Pentru a ne face o idee cât mai exactă asupra a ceea ce însemna Landler-ul, trebuie să ne imaginăm perechi de dansatori care alunecau, se roteau şi se sărutau într-un contact caracterizat de izvoarele vremii ca fiind promiscuu şi indecent. Din când în când partenerii se separau, bărbatul interpretând o parte solistică, după care perechea se reunea pentru a termina dansul. La petrecerile câmpeneşti, dată fiind lipsa cvasitotală a etichetei şi a convenienţelor sociale, precum şi moravurile mai libertine ale plebei, bărbaţii ridicau cu mâna dreaptă fustele partenerelor şi intrau sub ele, contactul dintre dansatori devenind astfel foarte intim.
              La sfârşitul secolului al XVIII-lea, odată cu apariţia pantofilor uşori şi a sălilor de bal luxoase (celebra Apollo, inaugurată în 1808, despre care se spune că putea găzdui 3000 de perechi de dansatori simultan), acest gen de dans a căpătat valenţe de popularizare deosebite. Însăşi curtea regilor de Habsburg a adoptat acest gen de dans sub o formă mult mai rafinată şi mai apropiată de cea pe care o are astăzi, deşi nu fară opoziţia puritanilor vremii care îl considerau în continuare ca fiind scandalos şi indecent, dorind interzicerea lui. Acest gen de dans era diferit de variantele sale latine şi a fost cunoscut sub numele de "Deutsche". Referiri la această forma de Vals pot fi întâlnite în "Die Leiden des Jungen Werther" scrisă de Goethe în 1744 şi în corespondenţa lui Mozart din Praga anului 1787.
              În Franţa, Valsul a înlocuit Menuetul, căzut în dizgraţie în urma revoluţiei din 1789. Acesta a fost importat de către soldaţii francezi care, dupa ce i-au învins pe austrieci (la Austerlitz, pe 2 dec. 1805) şi pe germani (la Iena în 1806), s-au lăsat, la rândul lor, cuceriţi de dansul naţional al acestora. Începând cu 1810, Valsul a căpătat o recunoaştere cvasiuniversală astfel încât chiar şi împăratul Napoleon a învăţat să îl danseze, pentru a o impresiona pe tânăra sa logodnică austriacă, Marie Louise.
            Şi Anglia a fost cucerită, la rândul ei, de noul dans, nu însă fără a trezi animozităţi. Prima atestare documentară pe care o avem în legatură cu aceasta datează din vara lui 1814, când contesa Lieven, soţia ambasadorlui rus, a dansat Vals la Almack, provocând stupoare în rândurile audienţei. Consacrarea definitivă a venit însă un an mai târziu, când în acelaşi loc au dansat Vals împăratul Alexandru al Rusiei, prinţesa Esterhazy şi lordul Palmertson. În acelaşi an apare prima lucrare care avea ca subiect învaţărea acestui dans, a lui Thomas Wilson.

               Încetul cu încetul, o dată cu afirmarea noii aristocraţii generate de epoca industrială, detractorii Valsului au fost reduşi la tăcere, cu atât mai mult cu cât Joseph Lanner (1801-1843), Johann Strauss senior (1804-1849) cu "Marşul Radetsky" şi Johann Strauss junior (1825-1899) cu "Dunărea albastră", au făcut ca acest dans să-şi piardă imaginea de dans popular cântat de mici tarafuri de lăutari şi l-au făcut să devină foarte elegant, sofisticat chiar, muzica fiind interpretată de orchestre cu o componenţă foarte complexă, conţinând o varietate mare de instrumente muzicale.
               Nu au lipsit nici excesele privind acest gen de dans, două dintre ele fiind "Langaus" în Austria (Viena in 1830) şi "Valse à deux temps" în Franţa. Acesta se caracteriza printr-un ritm foarte alert, ceea ce făcea ca dansul să degenereze într-un fel de învălmăşeală în care bărbatul îşi târa partenera în jurul ringului cu o totală lipsă de consideraţie faţă de coregrafie, eleganţă, muzică sau faţă de ceilalţi dansatori. Singurele lucruri care contau erau viteza cu care perechea se deplasa si numărul de ture de ring parcurse în timpul unei melodii.
               Urmatoarea etapă în devenirea Valsului aşa cum îl cunoaştem astăzi o reprezintă un dans hibrid care conţinea paşi atât din Vals cât şi din Mazurka. Acesta se numea "Quadrille" şi a fost la modă la începutul secolului al XIX-lea.
                La sfârşitul secolului al XIX-lea, în Europa, "Mazurka" şi "Valse à deux temps" au căzut definitiv în dizgraţie, nu însă fără a-şi pune amprenta asupra unor dansuri ca Polka şi Vals. În urma acestor influenţe au rezultat o serie de dansuri hibride, ca Polka Redowa, Polka Mazurka, Gitana, Zingerilla, în primul caz şi Varsovienna în cel de al doilea.

În ceea ce priveşte Valsul Vienez, în anii '60-'70 au avut loc numeroase discuţii şi controverse întreprofesorii de dans din Germania şi Anglia referitoare la figurile permise în competiţii, discuţii care s-au materializat în 1983, când International Comitee of Ballroom Dancing a standardizat figurilede dans care urmau să se danseze astfel:
      * "natural şi reverse turn" (figuri definitorii caracterizate de deplasări şi întoarceri continue)
      * "changing steps" (figuri de legătură între cele două genuri de întoarcere menţionate anterior)
      * "natural şi reverse fleckerls" (figuri de dans rotativ-staţionare)
      * "contra check" ( figură de legătură între cele doua fleckerl-uri)
                   Figurile de dans enumerate mai sus au fost singurele permise în competiţiile de dans sportiv timp de aproape două decenii. Mai nou, în 12 ianuarie 2001 la Zurich, Federaţia Internaţională, din dorinţa de a revigora Valsul Vienez şi de a-l face mai spectaculos şi interesant atât pentru sportivi cât şi pentru spectatori şi mass-media, a permis, pentru o perioadă de probă, folosirea şi a altor figuri:
      * Natural Spin şi Natural Pivot
      * Reversed Pivot
      * Left Wisk (figură de dans folosită la trecerea din Reverse în Natural Fleckerl)
                 Toate aceste schimbări au fost elaborate de către un colectiv de specialişti format din Wolfgang Opitz, Natasa Ambroz, Oliver Wessel-Therhorn, Philip Banyer, Hans Laxholm şi Werner Fuhrer.




dansuri standard
Slow Foxtrot


Genul Ragtime, care se presupune că a apărut pe la mijlocul secolului al IX-lea, a fost iniţial interpretat la pian şi se baza pe marşurile europene tradiţionale. Ceea ce a adus nou a fost apariţia unor sincope ritmice, obţinute prin întârzierea sau, dimpotrivă, grăbirea unei note muzicale cu jumătate de timp, în timp ce ritmul normal era menţinut constant cu mâna stângă. Deşi sincoparea ocazională nu era un lucru nou în peisajul muzical, ea fiind folosită cu mult timp înainte de Mozart, Beethoven, Brahms şi alţi compozitori europeni, folosirea ei permanentă şi constantă în Ragtime a reprezentat ceva nou.

            Primul nume asociat cu Ragtime-ul timpuriu a fost cel al lui Scott Joplin.

 Acesta s-a născut în anul 1868 în Texarkana, Texas, unde a şi primit câteva lecţii de muzică din partea unui profesor de origine germană rezident în acel oraş. În 1885, Joplin a plecat la St. Louis unde a cântat cu orchestra Honest John la "Turpin's Silver Dollar Saloon". Zece ani mai târziu s-a mutat în Sedalia, Missouri unde a început să compună muzică rag. Cea mai importantă piesă, care de altfel i-a adus şi consacrarea, a fost "Maple Leaf Rag". În ciuda succesului pe care l-a avut muzica lui, Joplin a avut o viaţă nefericiă, murind în 1917 într-un ospiciu, singur şi uitat de lume.
            Primul dans interpretat pe muzică rag s-a numit "One - Step" şi presupunea ca dansatorul să păşească pe fiecare bătaie a muzicii, acest gen de mişcare fiind ideal pentru un rag rapid sau un marş. O versiune a acestui dans, care a avut un succes deosebit, a fost "Castle Walk", apărut în 1912 şi despre care vom mai vorbi . În acelaşi an, spectacolul muzical "Over the River" a fost adus din San Francisco în New York. În acest spectacol apărea un gen de dans numit "Turkey trot" care era un "One - Step" rapid şi în care dansatorii îşi fluturau braţele exact ca nişte curcani în ritualul împerecherii. În acelaşi spectacol era şi un cântec numit "Everybody's Doing It" al cărui refren era "It's a bear !". Acest lucru i-a sugestionat pe dansatori să se miste ca nişte urşi. Astfel, dintr-o dată, peste tot în S.U.A. au apărut dansuri cum ar fi: "Turky trot", "Grizzly bear", "Bunny hug", "Boston deep" etc., care făceau parte din familia "One - Step". Acesta a supravieţuit până prin 1930 şi este unanim considerat ca fiind precursorul Foxtrot-ului.

            Jazz-ul, un alt gen muzical foarte important în geneza Foxtrot-ului, a apărut la sfarşitul secolului al XIX-lea în bordelurile din sudul şi centrul S.U.A., unde cuvântul jazz era des asociat cu interacţiunea sexuală şi unde negrii din sud, eliberaţi din sclavie, au început să cînte muzică europeană cu influenţe afro. Deşi în general se consideră că New Orleans a fost locul de naşere al Jazz-ului, aceasta nu este neaparat strict adevărat, ţinând cont că stiluri similare de muzică au apărut relativ simultan şi în St. Louis, Memphis, Kansas City, etc. În jazz, spre deosebire de muzica tradiţională, accentele se pun pe a doua şi a patra bătaie din masură. O altă caracteristică a jazz-ului o reprezintă swing-ul care, în principiu, se referă la o pulsaţie regulată a ritmului fără de care, aşa cum spunea şi Duke Ellington, "It Don't Mean a Thing if It Ain't Got that Swing".
            Prima pereche care a cunoscut consacrarea dansând pe acest gen de muzică a fost formată de Vernon şi Irene Castle.

Vernon Blyth (numele de botez) s-a născut în 1887 în Anglia, unde a obţinut diploma de inginer la Universitatea din Birmingham. La un moment dat a emigrat în S.U.A. şi a optat pentru o carieră în show biz, adoptând pentru aceasta numele de Castle. În 1911 s-a căsătorit cu Irene Foote cei doi devenind astfel, din 1912 până în 1914, cel mai celebru cuplu de dansatori al acelor ani. Tot în acea perioadă, soţii Castle au elaborat şi popularizat o variantă incipientă a Foxtrot-ului, cunoscută sub numele de "Castle Walk". În 1916 Vernon s-a înrolat în Royal Flying Corps ca locotenent, calitate în care a participat în primul război mondial. Moare în 1918 în urma prăbuşirii avionului pe care îl pilota. Dupa moartea lui Vernon cariera artistica a lui Irene a intrat într-un con de umbră, ea retrăgându-se definitiv în 1923. Este unanim acceptat faptul că perechea soţilor Castle a avut un rol foarte important în evoluţia dansului secolului al XX-lea, în general, şi în apariţia Foxtrot-ului în particular.
            Cu toate acestea, paternitatea Foxtrot-ului ca atare îi este atribuită lui Harry Fox - un actor de vodevil - în 1913.

 La momentul respectiv nimeni nu bănuia că acesta va deveni unul dintre cele mai populare dansuri ale secolului al XX-lea şi că va revoluţiona dansul de salon. Audienţa uriaşă a acestui dans s-a datorat, mai presus de toate, versatilităţii sale şi variaţiilor ritmice permise de acesta (Foxtrot-ul este considerat ca fiind primul dans în care s-a introdus numărătoarea pe "slow" sau "quick").
            Henry Fox s-a născut în Pomona, California, în anul 1882, sub numele Arthur Carringford şi a adoptat numele de scenă, Fox, după bunicul său, George L. Fox, un celebru artist de circ al acelei perioade. Încă de la 15 ani, Fox a luat viaţa pe cont proriu şi a plecat într-un turneu cu circul. De asemenea, pentru scurt timp, a fost jucător profesionist de baseball. În 1904, un editor la un Teatru de Music-hall din San Francisco a fost impresionat de vocea sa şi l-a angajat.

           A apărut prima oară la Belvedere Theatre în comedia "Mr Frisky of Frisco". După cutremurul din San Francisco, în 1906, Henry Fox s-a mutat in New York. Aici, primul angajament l-a reprezentat un rol în spectacolul "Miner Burlesquers", în care a jucat 4 ani. Următoarele etape în cariera sa artistică le-au reprezentat spectacolele "Harry Fox's Merry's" şi "The Passing Show" în 1912, şi "The Honeymoon Express" in 1913. Noul gen de dans a fost demonstrat de Henry Fox pentru prima dată in 1913, în spectacolul "Ziegfeld Follies" în New York. Tot în acea perioadă, pe acoperişul lui New York Theatre, în "Jardin de Danse", Henry Fox îi iniţia, pe cei care doreau, în primii paşi de "trot" (plimbare, mers) pe muzica Ragtime, astfel că oamenii se refereau la dansul lui ca "Fox's Trot" (mersul lui Fox). Pe 3 septembrie 1914, ţinându-se cont de notorietatea pe care o căpătase între timp, Fox-Trot-ul a fost recunoscut şi în cadrul comunităţii profesorilor de dans din America.
          Prima parteneră cu care Fox a demonstrat genul de dans care de atunci s-ar părea ca îi poartă numele, a fost Yansci Dolly, cu care acesta s-a şi căsătorit în august 1914 la Long Beach in Long Island. Din păcate acest mariaj nu a fost de bun augur nici pentru viaţa de familie şi nici pentru succesul celor doi, aceştia divorţând in 1917. Henry Fox s-a recăsătorit prima dată cu Florrie Millership, a doua oară cu Beatrice Curtis, mama unicului său copil, iar a treia oară cu actriţa Evelyn Brent. Sfârşitul vieţii l-a găsit în Hollywood; a murit în anonimat şi sărăcie pe 20 iulie 1959 la "Motion Picture Rest Home and Hospital". Yansci Dolly,prima soţie,şi cea alături de care a cunoscut consacrarea în calitate de dansator de Foxtrot, s-a spânzurat in iunie 1941.
            Deşi teoria conform căreia Henry Fox ar fi eponimul Foxtrot-ului pare una foarte bine documentată, aceasta, după cum se va vedea, nu este singura. O a doua teorie privind originea numelui acestui dans, şi ea destul de concludentă, ar fi asemănarea cu un gen de mers caracteristic cabalinelor ("equestrian gait") folosit la lecţiile de echitaţie si dresură. Acest gen de deplasare a fost considerat atât de interesant şi elegant încât a fost creată o rasă de cai "Missouri Fox Trotter", special cu scopul de a-l deprinde şi a-l realiza cât mai bine.
            Conform unei alte teorii, chiar vulpea (fox) se poate să fi avut o legatură cu denumirea dansului, fiind cunoscut faptul că aceasta are un mers neobişnuit printre animale, ea putând merge cu toate cele patru picioare pe o singură linie, sub corp, cu scopul de a-şi deruta urmăritorii. Ţinând cont că, initial, aşa se dansa şi Foxtrot-ul (cu picioarele pe aceeaşi linie, fiecare dintre ele fiind plasat direct în faţa sau în spatele celuilalt) asemănările dintre cele două genuri de deplasare sunt evidente.






dansuri standardQuick Step

Astfel, incepand cu deceniul doi al secolului XX, multe formatii de muzica interpretau Fox-trot-uri cu tempo-uri mai rapide sau mai lente decat ar fi fost normal, asfel incat pasii caracteristici acestuia  nu mai puteau fi transpusi foarte natural in dans.
Pe masura ce ragtime-ul si jazz-ul evoluau spre swing, muzicieni ca Fletcher Henderson, Louis Amstrong si Duke Ellington au simtit nevoia varierii ritmului foxtrot-ului clasic, facand ca muzica ragtime si jazz-ul sa evolueze spre swing. Aceaste inovatii au dus la nasterea unei a doua familii de dansuri, una caracterizata de o dinamizare a ritmului, din care ulterior a evoluat quicktep-ul si cealalta caracterizata dimpotriva de o incetinire a tempoului din care s-a metamorfozat “slow  foxtrot-ul”.
Din prima familie au facut parte “charleston”, “shimmy”, “black bottom” si “peabody”,  iar din cea de a doua “the blues” si “saunter”. Toate aceste dansuri care au cunoscut consacrarea si s-au impus in saloanele acelei perioade, au avut un rol determinant in evolutia ulterioara a celor doua dansuri, care fac subiectul expozeului meu, astfel incat se impune prezentarea (chiar daca succinta) a fiecaruia dintre ele.
            Shimmy a avut probabil ca precursor dansul ”The Shika”, care a fost importat in America de catre sclavii africani originari din zona  cunoscuta astazi sub numele de Niger. Shimmy a fost mentionat pentru prima data in cantecul lui Perry Radford “The Bullfrog Hop” in 1909 si a devenit popular in America in perioada 1910-1920, cunoscand apogeul dupa ce Gilda Gray l-a introdus in show-ul “Ziegfeld Follies” in 1922.
            Ea pretinde ca numele are la origine interviul acordat unui reporter, care la intrebarea  “Ce vibra in timpul dansului?”, a primit raspunsul “chemise” (camasa in limba franceza).
Dansatoarea Mae Wess a fost creditata ca fiind la fondatoarea acestui dans, pe care ea l-a introdus in 1919 in spectacolul “Sometime”. Cantareata Ethel Waers care facea parte din distributia acestui spectacol a descris evolutia dansatoarei astfel: “ isi pune mainile pe solduri si isi scutura corpul fara a misca picioarele”.
Astazi, cuvintul “Shimmy” semnifica miscarea umerilor sau a soldurilor sub forma unui tremur  cu o frecventa foarte rapida .
            In 1925 a inceput febra Charlestonului, un alt precursor influent al quickstep-ului si despre a carui varianta originala se presupune ca isi are radacinile in Insulele Capului Verde, mai precis in zona docherilor negri din Portul Charleston.
            A fost pus in scena prima oara in New York in 1922, la un teatru de revista, de catre George White si a devenit popular in randurile populatiei albe dupa show-ul “Running Wild” din 1923 al lui Ziegfeld Follies.
            In Europa a fost introdus de catre Josephine Baker in 1920 la Paris. Era dansat cu balansari ale bratelor si “aruncari” ale picioarelor pe o muzica cu un tempo de 200-240 batai pe minut. Ulterior a devenit popular in toata lumea, dar caracterul deosebit de energofag si agitat al dansului a facut ca acesta sa fie treptat exclus din saloanele de dans.
            Black Bottom, presupus originar din suburbia cu acelasi nume a Detroitului sau a New Orleans-ului, a devenit cunoscut dupa show-ul lui George White, “Scandals of 1926”, si era dansat pe o muzica la 140-160 de batai/minut, implicand leganarea torsului, indoirea genunchilor si aruncari energice din picioare.
            “Peabody”, denumit astfel dupa numele unui controversat locotenent de politie, s-a apropiat cel mai mult de quickstep. Acest locotenent, pe numele sau  William Frank Peabody ( mort pe 5 august 1939 la varsta de 66 de ani ), desi a fost un politist cu o reputatie indoielnica, a reusit, datorita notorietatii de care se bucura in cercurile de dansatori din New York-ul vremii, sa fie identificat cu unul dintre dansurile cele mai importante pentru geneza qickstep-ului .                
Vizita formatiei lui Paul Whiteman in Anglia in 1923 a reprezentat catalizatorul aparitei  unei versiuni mai rapide a foxtrotului, care a asimilat elemente din toate dansurile mai sus mentionate.
             Profesorii de dans englezi, impreuna cu Imperial Society of Teachers of Dancing, au inceput cu acea ocazie standardizarea noilor variante de foxtrot. Astfel, unele figuri de baza  au fost descrise de catre profesorii de dans din Anglia inca din deceniul doi al secolului XX si au dainuit pana in zilele noastre. Un exemplu in acest sens il reprezinta  “lock step”-ul, care desi atunci se numea “ cross step”, reprezenta de fapt aceeasi figura
             Quickstep-ul (initial denumit  „quick time foxtrot and charleston”) si slow foxtrot-ul  au fost prezentate pentru prima data intr-o competitie de dans la campionatele “Star” din 1927 de catre cuplul de dansatori englezi Frank Ford si Molly Spain. Variantei rapide a foxtrot-ului i s-a dat numele de “quickstep “ de catre Societatea Imperiala a Profesorilor de Dans, in 1924. Malitiosii sustin ca a devenit atat de popular deoarece ii ajuta sa se incalzeasca pe timpul iernilor din acea perioada, caracterizata de o acuta recesiune economica. De altfel, s-a demonstrat stiintific ca energia produsa intr-un minut de dansat quickstep este echivalenta cu cea produsa intr-o alergare pe distanta de 1600 m.
             Lasand la o parte latura anecdotica, eu cred ca Quickstep-ul a devenit atat de popular si a dainuit atata timp deoarece le-a oferit tinerilor din clasa de mijloc a societatii ceea ce cautau, si anume un ritm caracteristic varstei lor, plin de veselie, dinamism si “joie de vivre”. Spre deosebire de acesta, slow foxtrot-ul a evoluat ca un dans destinat protipendadei, care, din cauza etichetei, nu-si putea permite un dans atat de energic cum era quickstep-ul.


Text creat de Prof. Drd. Ing. Costin Mihaiu
http://www.proswing.ro/item/1/23/

 


Alte categorii


Click pe o categorie de mai sus pentru detalii: descriere, foto, video !

 

 

www.dansuridenunta.ro | www.cursuridedans.ro | www.zumba.ro | www.magicdance.ro

4751
*** Grupele de incepatori nu au o data anume de incepere a cursurilor. La aceste grupe se predau pasii de baza urmand ca la grupele de intermediari sa se lucreze coregrafii. Grupa de incepatori nu are o durata anume deoarece fiecare cursant are un ritm propriu de asimilare a cunostintelor si trecerea la o grupa mai avansata se face in functie de fiecare ( in medie dupa aprox. 2 luni ). ***

  e-mail: contactmagicdancero      Mobile: 0722.858.700 / 0724.444.093 / 0724.984.993

www.dansuridenunta.ro | www.cursuridedans.ro | www.zumba.ro | www.magicdance.ro

Scoala de Dans Magic Dance va face cea mai bogata oferta de cursuri de dans: cursuri de dans sportiv : dansuri latino si dansuri standard, dansuri de petrecere, dansuri de club, dansuri grecesti, dansuri irlandeze. Vei invata sa dansezi :Samba, Cha Cha, Rumba, Passo Doble, Jive, Vals Lent, Tango, Vals Vienez, Slow Fox, Quick Step, Salsa, Merengue, Rueda de Casino, Bachata, Tango Argentinian, Step, Swing, Dansuri Irlandeze. Vei gasi de asemenea filme cu demonstratii de dans, filmulete cu miscari si pasi de dans, lectii de dans online ca suport pentru curs, poze cu dans, oferte speciale pentru nunta si multe altele ! In cele 120 de minute veti invata pasii si coregrafiile celor mai cunoscute dansuri latino, dansuri standard si dansuri de petrecere, bucurandu-va de prietenia colegilor precum si de atmosfera destinsa, deosebita creata de instructorii nostri. ....invata alaturi de noi sa dansezi ca un profesionist dansuri precum Salsa, Merengue, Rueda, Bachata, Cha Cha Cha, Sama, Mambo, Rumba, Jive, Tango Argentinian, Vals Englezesc, Vals Vienez, Quick Step, Slow Fox, Fox Trot si multe multe altele..... Cursuri de dansuri latino, Dansuri standard (Dansuri de Societate) si dansuri de petrecere, Eleganta si Prietenie, toate in ambianta placuta a Clubului Magic Dance. Studioul de dans Magic Dance Club va ofera cursuri de dans latino precum Cha Cha, Rumba sau Jive, dansuri standard (ballroom dances dansuri de societate) cum ar fi Vals Englezesc, Tango Argentinian sau Fox Trot dar si pe cele de petrecere : Salsa, Merengue, Rueda de Casino, Dansuri Irlandeze, Dansuri Grecesti, Dans Modern